Ceata. Aproape tot drumul Galati-Bucuresti a fost in ceata. Ma urmareste. In continuare este parte din mine. Ma tot uit in zare poate reusesc sa imi dau seama cum o sa fie.

Oare cum arata? Oare cum o sa ma simt? Oare sunt fluturi care mi se zbat in stomac sau este teama care mi-a acaparat gandurile? Teama ca nu o sa ma integrez, ca nu o sa fie cum ma astept? Dar de fapt de ce ma gandesc atat de mult? De ce mereu imi creez asteptari? Poate pentru ca reusesc din nou sa visez cu ochii deschisi si imi place. Imaginatia este cea care ma face sa merg mai departe. Spre 19 si 10.

Spre acel 19 si 10 cand o sa decoleze avionul si o sa imi dau seama ca nu mai e cale de intoarcere. Cand odata cu ridicarea de la sol, o sa mi se agite fluturii mai tare. Inca sper ca sunt fluturi de emotie.

O sa descopar un oras nou, o cultura diferita fata de cea din Romania. O sa vad fiecare experienta ca o lectie de viata. Era timpul ca fata din munti sa caute alte aventuri. Pentru ca asta reprezinta de fapt…e aventura mea.

Sunt in aeroport. Astept 19 si 10. Stau pe jos cu laptopul in brate si lumea se uita ciudat, cand sunt atat de multe scaune libere. Dar, este mai bine pe jos, ma simt ca acasa.

Imi amintesc anul trecut cat de mult timp am petrecut in aeroportul din Bucuresti. Abia asteptam sa decolez spre un alt oras sa descopar locuri si oameni noi. Dar, acum este diferit. E un bilet doar dus. Ma uit in continuare pe el. Imi scrie sec un 19 si 10. 4 cifre oarecare. Mai bine scria 00:00.

Pentru ca de fapt 19 si 10 este momentul meu zero dintr-o lume noua.

 

O sa va povestesc despre aventura mea. Stay tuned on blog and Instagram…

 

Kisses, Giuly