Intrasem deja intr-un oarecare mood de chill. Iar eu nu mai eram asa. Cam in fiecare luna stiam ca trebuie sa plec undeva, sa mai descopar un oras, o padure ceva. Ma simteam coplesita. De ideea ca trebuie sa astept de fapt sa vad ce imi aduce noul an sa pot pleca din nou. Imaginatia mea deja avea nevoie de un psiholog, pentru ca nu mai primea ce avea nevoie. Nu mai avea calendarul ala pe perete din care sa taie zilele pana la momentul de plecare, nu mai avea motivatia ca va explora locuri noi, ca ii va exploda stomacul de atatia fluturi la noi rasarituri si apusuri, deasupra oraselor.

Nu mai aveam rabdare. Nu stiu daca stiti setea aia pentru locuri pe care nu le-ati vazut niciodata. Eu eram deshidratata.

M-am apucat sa sper macar pentru ianuarie ca voi descoperi un loc/oras/munte. Ceva.

Imi tot aparea in minte un rasarit de undeva din munti.

Dar, nu imi imaginam excursia clasica, cea de turist, pe chill, povesti dragute in fata semineului, trezit tarziu, plimbari prin oras, ceva poze ici colo.

Clar nu. Pentru ce aveam eu in cap, necesita echipament, multa rabdare si rezistenta fizica.

Abia suferisem o interventie chirurgicala, dar cand mi s-a spus ca se planifica o excursie in muntii Ceahlau, n-am putut sa spun nu. Pur si simplu. Pentru ca imi era sete, pentru ca stabilisem sa spun mereu da la oportunitati. Ma bantuia si imaginea calendarului fara x-uri pe el.

Binenteles ca nu eram pregatita pentru o astfel de experienta. A trebuit sa fac ceva cumparaturi la Decathlon sa imi iau ce imi lipsea : ghete potrivite, un polar si bete. Ohhh da, bete. Ce le-am mai pretuit. O sa vedeti de ce.

Eram o echipa de 4 oameni. Eu singura fata. Toti din parti diferite ale tarii. Instagramul ne-a adus impreuna. Instagramul si pasiunea pentru fotografie.

Singurul care avea experienta cu urcatul pe munte era Cristian(@cristiansuciu.ro). Noi trei(@claudiumaxim si @szabo_ervin_edward) l-am tot asaltat cu intrebari, inca din masina. Eram nerabdatori si tot ne imaginam rasaritul si apusul de acolo de sus. Toti eram insetati de senzatii, de culorile alea vii, sa tinem camerele in mana si sa ne prindem emotiile pe lentila printr-o apasare de buton.

Am ajuns pe la 11:30. Ne-am echipat corespunzator, am luat rucsacele si am inceput urcarea. Estimarea? Cam in trei ore jumatate trebuia sa fim in varf.

In scurt timp am intrat in padure. Copaci inalti ce strapungeau cerul. Liniste deplina. Am tras aer adanc in piept. Primul gand ? POT sa fac asta. Liniste deplina iar. Luasem o pauza de la ganduri. Doar picioarele si ochii se miscau. Poate si sufletul. Simtea aventura…

Baietii glumeau. Claudiu si Ervin se amuzau pe seama rucsacelor prea grele si a trepiedelor. Parca nu le mai gaseau rostul in toata aventura asta. Dar, citisem ca le puteam folosi ca uscator pentru haine, deci tot le gaseam o intrebuintare sa nu le para rau ca le-au carat.

Mi-au acordat privilegiul sa merg in fata. Au spus ca este mai bine sa mearga ei in ritmul meu sa nu ma oboseasca prea tare. Or, entuziasmul meu sau setea aia de cunoastere m-au facut sa inaintez cam repede, caci in scurt timp i-am lasat in urma. Nu mi se parea greu, desi era abrupt. Dar, cu fiecare pas pe care il faceam, ma simteam tot mai aproape de senzatia aia de libertate pe care o ai cand ajungi in varf.

Am inceput sa transpir. Imi era tot mai cald. A trebuit sa facem o pauza sa mai dam jos din haine. Si daca tot nu mai eram cu ochii pe sus sau pe poteca, fascinata de tot din jur, am avut sansa sa observ si ca aveam ghetele si pantalonii plini de noroi. Hmmm, nu puteam sa sper ca voi fi ca Alba ca Zapada, cu o rochie lunga, dansand cu pasarele si pregatita de un shooting. Eram doar un pinguin, mai fluffy de la atatea haine cu un mega rucsac in spate.

Am continuat. Tot eu in fata si baietii in urma. Vorbeau ceva de energia mea si ca ma lucreaza cineva la sala sigur. Tot ma gandeam ca trebuie sa imi setez un ritm, asa ca am inceput sa numar ca in armata. Energia level 100, good vibes only, faceam glume, povesteam de alte aventuri. Pana am ajuns la un panou care ne spunea gen ca mai avem trei ore si ceva si noi parca mergeam deja de vreo jumate de ora. Scazusem la level 80. A trebuit sa scot ceva sunete, doar imitam niste animale. Voiam sa verific ecoul. Yep, I’m that kind of girl who howls like a wolf at the moon. #sorrynotsorry

Imaginea aia de pe varf se ascundea incet in imaginatie. A trebuit sa scot artileria grea cu tot felul de fraze motivationale. Stiu ca poti! Iti doresti asta de atat de mult timp! Esti doar putin obosita, dar trebuie sa continui. 1,2,3,4…1,2,3,4…oare ce gandesc astia in armata?

Am continuat cu mici pauze, in care mai beam apa. Cred ca mintile noastre intrau deja in faza de negare. Cristian era obisnuit. Ne povestea ca deja era a zecea oara pe traseul respectiv. Eu, Claudiu si Ervin il sacaiam intruna cu o singura intrebare : cat mai avem? Devenise una existentiala. De parca perioada aia de timp definea toata excursia. Oare numaram secundele in gand? Nici nu ma uitam la ceas. Uitasem ca am telefon chiar. Era abandonat intr-un buzunar al pantalonlui. Aveam nevoie doar de o unitate de masura pentru toata suferinta aia. Dar nu indrazneam sa ii intreb si pe ei cum se simt. Imi era frica de raspuns. Dar ne uitam unii la altii cand faceam pauze. “E greu!”. Si o luam din loc iar.

Ma dureau picioarele deja. Inima imi batea ca nebuna. Respiratia era ok si imi era cumplit de cald. Mergeam cumva constant. Asa ca am inceput sa analizez lucrurile care mi s-a intamplat in ultima perioada. Aveam nevoie sa imi distrag atentia de la durere. Vizualizam momentele grele si imi aminteam ce ma facea sa merg mai departe. Speranta ca in final totul va fi bine. Ca trebuie sa trec prin anumite incercari sa pot deveni mai puternica.

A trebuit sa imi dau seama de faptul ca nu caram camera in rucsac in cautarea unui rasarit. Ma caram pe mine pe un drum pentru care nu eram pregatita fizic, poate nici psihic. Imi caram expresia aia care ma bantuie mereu “Nu pot” si se lasa greoaie acum pe picioare.

“Daca ajung acolo sus, pot sa fac orice”. Era singurul gand care ma facea sa continui. In curand, “nu pot-ul” ala mi-a amortit incheietura piciorului drept. Mergeam din inertie agatata de gandul de mai devreme. Mai radeam de glumele baietilor, dar nu le-am spus ce mi se intampla. Ma gandeam sa nu ii demoralizez sau poate inca eram si eu fermecata de eroina de care povesteau mai devreme ca lucra intens la sala si avea energie.

Deja ma opream cam des. De fiecare data cand porneam din nou, incepeam sa cant. “Amazing grace”. Atat stiam. Pur si simplu nu imi aminteam nici o alta melodie. Cristian s-a oferit sa imi care rucsacul. Cred ca mi se citea pe chip ca imi este greu. Baietii au inceput alta serie de glume. Dar, in adancul sufletului, stiam ca vor si ei un Cristian.

Noi trei sufeream in tacere. Doar gafaitul ne dadea de gol. Poate si faptul ca ne amuzam ironic ca la ultimele panouri tot doua ore mai aveam de urcat. Ni se parea o vesnicie.

Chiar radeam…daca la urmatorul panou va scrie tot ceva de doua ore, va fi…dar nimeni nu continua fraza. Ce puteam sa facem? Sa plangem, sa ne intoarcem? Era dureros de amuzant.

Ne-am oprit la un moment dat sa bem apa. Ervin ne-a oferit ceva batoane pentru energie. Au fost curcubeu pe cerul gurii. Am recunoscut in sfarsit cu totii cat de greu este si ca nu eram pregatiti pentru un astfel de traseu. Sa fi devenit mai puternici de la un baton cu cereale si ecoul grupului ca era incredibil de greu?

Am continuat fara sa vorbim. Deja era zapada pe traseu si batea vantul mai tare.

Schiopatam si mai aveam un sfert de traseu. Incepusem sa ma pedepsesc in gand. Nu puteam sa stau acasa, la caldura? Deveneam fashion photographer si nu ma chinuiam atata cu exploratul. Ce mi-a trebuit?

Apoi, mi-am amintit de sete…nu imi trecuse. Cea de cunoastere. Numai ca acum se transformase in cunoastere de sine. Care e zona de confort? Cum pot sa o depasesc? Cum sa fac sa nu mai doara? Dar, stiam ca durerea va fi acolo. Asa cum se intampla de obicei. Ca in viata. Durerea e acolo, iar tu mergi mai departe. Te inveti cu ea, dar gasesti solutii, incepi sa o inlocuiesti cu altceva pozitiv. Pana dispare.

Am continuat. Din inertie. Un pas in fata celuilalt. M-am ajutat de bete intr-un final. Solutia sa nu mai pun atat de multa presiune pe picior, sa imi folosesc mai mult forta din maini.

Uneori traseul nu mai era atat de abrupt. Erau portiuni unde era terenul plat. Parca era ca o gura de aer proaspat. Dar, stiam ca ne amagim singuri. Cu fiecare portiune unde era mai plat, stiam ca urmeaza ceva mult mai greu. Ca in viata. In schimb, vantul batea mai tare si copacii trosneau puternic. Tot aveam impresia ca va cadea unul in final, pentru ca erau deja multi cazuti de-a lungul traseului.

La un moment dat, Cristian mi-a soptit ca nu mai avem mult. M-am agatat de vorba asta. Ma obisnuisem cu durerea. Ma tot gandeam la viitorul meu, ce am de gand sa fac in continuare, imi setam obiective, in timp ce trageam dupa mine piciorul amortit.

Am iesit din padure si deja vedeam cabana. Nu am indraznit sa ma uit in jur. In nici un caz, in jos, cu frica mea de inaltime. Aveam de strabatut troiene de zapada pana la cabana. Mi s-au parut cele mai lungi 15 minute. Vedeam cu incetinitorul cum pun un picior in fata celuilalt pe urmele celor care au urcat inainte. Ma gandeam oare ei au suferit la fel ca mine? Oare ei simt la fel de intens ca mine? Nu puteam sa ridic privirea din zapada. Ma hipnotiza albul ala. Dar imi aducea liniste.

La ultimii pasi, am repetat aceeasi fraza care m-a bantuit tot drumul. Daca ajung in varf, pot sa fac orice! Am ajuns si m-am pus in genunchi. Cedasem! Atunci am stiut ce voi face cu viitorul meu. Luasem decizia.

Am reusit sa ma ridic intr-un final si am intrat in cabana. Incredibil de cald si plin de rasete. Foarte multi adolescenti. De fapt studenti. M-am simtit ca in tabara.

Eram epuizati cand am ajuns in camera. Tot ziceam sa luam o pauza de 10 minute si sa iesim sa fotografiem. Am apucat doar eu sa fac un mini mini dus si atunci cand am iesit, baietii se amuzau copios ca in 5 minute, tot muntele era invaluit in ceata. Nu se mai vedea nimic.

Pot sa va spun ca nu am avut vreme deloc buna. Aveam cu totul alte planuri de fotografie, dar ceata densa ne-a naruit toate sperantele.

Calatoria asta nu a fost pentru fotografie, nici rasarit, nici apus. A fost experienta de suflet. Am cunoscut trei oameni puternici si pasionati. As vrea sa zic ca m-am descoperit pe mine. Dar, mai corect ar fi, am decis sa ma creez pe mine.

 

A doua zi, la -11 grade.

O sa postez restul pozelor pe contul de Instagram(@giuly.ctin) in curand.